Apariția primului volum dintr-o viitoare trilogie epistolară, cuprinzând o selecție din scrisorile inedite ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu către fiica sa, Monica Lovinescu, ne dezvăluie o fațetă mai puțin cunoscută a celei ce a devenit, la Radio Europa Liberă, vocea speranței celor aflați dincolo de perdeaua de plumb a comunismului. Din studiul introductiv al Scrisorilor către Monica: 1947-1951 (vol. 1) reiese o cifră impresionantă: 2.500 de scrisori și cărți poștale, trimise de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu fiicei sale între anii 1947 și 1958, s-au descoperit în arhiva familiei Lovinescu-Ierunca. Reversul medaliei se arată însă sumbru, căci cele treisprezece caiete cu originalele scrisorilor de răspuns ale Monicăi au fost distruse prin ardere de anchetatorul mamei sale, păstrându-se astăzi doar fotocopiile. Minuțioasele note de subsol redau pasaje din confesiunile Monicăi Lovinescu, îndeosebi din La apa Vavilonului. Multiple fațete ale acelorași contexte se întretaie memorialistic, contribuind la cumularea surselor și la eclerarea unor realități din mai multe unghiuri în jocul de oglinzi al confruntării cu trecutul.
Datorită notațiilor zilnice, pe măsură ce pătrundem în intimitatea gândurilor mamei, scrisorile capătă consistența unui jurnal. Monica observă cum verva de la începuturi, de după plecarea sa la Paris, crește asemenea unui fluviu romanesc. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu devine, involuntar, o scriitoare ce-și regăsește, prin cuvânt, forța de a rezista în vremuri de apăsătoare tăcere. Scrisorile recompun un roman al iubirii materne, a cărui eroină e Mouette – așa cum i se adresează fiicei în clipele de infinită tandrețe -, dar și un roman al părăsirii, al disperării, al tristeții. Multe pagini poartă urma lacrimilor strivite sub fibra rugoasă a sugativei. Încercările prin care trece au rezonanța unui calvar matern. Rândurile consemnate atent sunt strigăte de duioșie ori de neputință și revoltă, după cum dictează capricioasele fandări ale unei istorii necruțătoare. Mesajele recuperează, în adâncimile lor simbolice, sensul unei căutări epistolare a fiicei pierdute. Mitul zeiței Demeter, aflată în căutarea fiicei sale, Cora-Persefona, trebuie recitit în oglinda violent desacralizantă a prezentului. Mama creează o mitologie proprie în jurul Monicăi, un mit viu, consumat în neașteptate semne inaugurale. În scrisori se strecoară adesea cuvinte profetice ori contururi delicate, a căror concretețe topește distanța copleșitoare dintre București și Paris: un ghiocel, o ramură de vâsc. Nu întâmplător, un cuvânt cu o frecvență neobișnuită este inimă, iar pulsul său se animă în cadența numelor în jurul cărora se rostuiește mirajul evocator. Monica devine, cel mai adesea, Mouette, pescărușul pierdut dincolo de torturantele întinderi ale depărtărilor. Alteori irumpe din amintirile copilăriei sale drept Mica ori ,,mica mea prietenă mică”, în timp ce mama se semnează Mamie, Mamina sau Ly, ultimul nume reprezentând un dublu imaginar al reflectării la persoana a III-a.
În primii ani, Mamina îi scrie Monicăi la vechiul birou al lui Eugen Lovinescu, iar sunetul pendulului străpunge cu arcuiri solemne canavaua epistolară precum o inimă a casei pecetluită în hârtia scrisorilor. Întreaga locuință se metamorfozează într-un altar al așteptării. Toamnă de toamnă, crizantemele invadează masa din mijlocul camerei. Atmosfera reconstituită are ceva din evanescența vizuală a pânzelor impresioniste. Deși totul arată schimbat în vechiul interior al Monicăi, scrisorile ei de la Paris produc un efect miraculos, scurtcircuitează terna realitate precum firul de aur al Ariadnei, lăsând o urmă luminoasă înșiruită în labirint. Cuvintele transmise capătă formă și consistență, impresionează prin materialitatea lor, iar așteptarea prelungită și premeditată, înainte de lectura ritualică, dă o savoare aparte clipei. Nu se oprește la stadiul unei simple lecturi, ci provoacă trăiri mult mai adânci, metafizice, o uniune aproape mistică prin forța cuvintelor. Mama intuiește talentul literar al Monicăi și o încurajează: ,,E delicioasă scrisoarea ta, micul meu vârtej!” Totuși, cel mai puternic îndemn este ca fiica sa să trăiască frumos, sub semnul valorilor unei nobile moșteniri a spiritului: ,,Aibi curaj, orice s’ar întâmpla; fii dreaptă, cinstită, mândră; toată puterea ta e în atitudinea ta de până acum.” Își proiectează în imaginar cotidianul fiicei, participând de departe la viața Parisului, alături de chipuri fantasmatice ce-i hașurează amintirile: Georges Rosetti, Constantin Grigorescu, profesorul Basil Munteanu, familia Delavrancea de la Paris (celebrele surori Cella, Pica și Riri). Presimte însă că libertatea Monicăi e o himeră atâta timp cât ea însăși, mama, rămâne ostatică între granițele unui lagăr totalitar în continuă expansiune.
Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/04/in-cautarea-persefonei-scrisori-catre-monica-1/
La firul cărţii 